Despre Paradis

Încă din cele mai vechi mituri, fie ele cu caracter oral sau scris, paradisul a constituit un subiect principal. Fie că ne referim la mitul Atlantidei, la scrierile biblice sau la acel “Illo Tempore” prezent în literatură, descrierile paradisului sunt izbitor de asemănătoare. Totuşi, în prezent, se disting diferite concepţii privitoare la Paradis, după cum urmează:

Paradisul Emo-Kids-ilor – O lume în care ei sunt permanent centrul atenţiei, pentru a submina necesitatea folosirii lamelor pentru atragerea privirilor celor din jur.

Paradisul Rockerilor – Mai bine zis, un Iad utopic: alcool, pizde date cu eye-liner în exces şi ţigări tari. Ca particularitate: cocalari spânzuraţi de limbă în decor.

Paradisul Cocalarilor – Fiind iubiţi de Dumnezeu, având multă valoare şi deţinând toată valuta din lume, garnisită cu cele mai bune pizde de pe Facebook, ei sunt deja în Paradis.

Paradisul Pitzipoancelor – Un Bamboo cu intrare moka.

Paradisul Tocilarilor – (2x + 4y) – z, unde x = pizdă, y = bere, z = cei care îşi bat joc de ei la şcoală.

Paradisul Hip-Hopper-ilor – Compus chimic cunoscut sub denumirea de TetraHidroCannabinol.

Paradisul Blogger-ilor – Futai între WordPress şi Blogger.

Paradisul lui Bill Gates – facebook.live.com

Paradisul lui Gigi Becali – deja cumpărat.

Paradisul Canibalilor – Naked Mile cu autoservire

Review – Românii Au Talent (Semifinala 2, 2 aprilie)

Nu am avut până acum plăcerea de a urmări acest show autohton, dar bucurându-mă de câteva ore libere (lucru rar) şi fiind şi acasă cu ai mei (lucru şi mai rar) am decis să mă alătur celei mai noi tradiţii a familiei C.

Am fost surprins în mod plăcut de calitatea emisiunii. Sincer mă aşteptam la un “Dansez Pentru Tine” obosit, reeditat – deci devenit şi mai obosit -, complet neoriginal şi plin de ciudaţi care se chinuie să câştige un ban nemuncit. Pot să spun că am avut doar parţial dreptate. În afară de Mihai Petre, show-ul nu are nimic în comun cu “Dansez Pentru Tine” şi nu e deloc obosit – dimpotrivă, consider că aduce ceva foarte fresh în divertismentul românesc. În ceea ce priveşte concurenţii, au existat şi indivizi care au corespuns aşteptărilor mele, însă trebuie să recunosc că unii dintre ei sunt chiar adevărate talente care merită un loc acolo sus. Cel mai reprezentativ dintre ei mi se pare un tânăr (cu un an mai mare decât mine, cred) care m-a impresionat în mod profund prin poveste, mesaj, originalitate şi talent. Tocmai de aceea îi dedic un amplu paragraf în cele ce urmează.

De departe favoritul publicului (şi al meu), Adrian Ţuţu nu este chiar cel mai talentat dintre concurenţi. Are însă în spate o poveste impresionantă prin drama ei, o poveste care ar putea deveni oricând o carte – ba chiar una care s-ar vinde foarte bine. Lăsând la o parte background-ul, care în mod clar constituie un factor decisiv în aprecierea sa de către publicul larg, talentul său constă în capacitatea uluitoare şi, îndrăznesc să spun, nemaiîntâlnită în hip-hop-ul românesc de a transmite un mesaj. Poate doar Guess Who se apropie puţin de impactul pe care reuşeşte acest tânăr rapper să îl cauzeze asupra maselor, dar chiar şi el este departe. Cât despre Puya, om care chiar se chinuie să transmită un mesaj, Ţuţu îl ridiculizează pur şi simplu. În timp ce Puya scoate rime evident chinuite şi pe alocuri fără nicio legătură, omul ăsta reuşeşte să lege versurile şi ideile într-un mod ce frizează geniul. Bravo lui! În mod clar, hip-hop-ul nostru are nevoie de un Adrian Ţuţu. Are nevoie să depăşească versurile superficiale sau mesajele consumate şi complet neproductive (ca să nu zic destructive) legate de stradă, alcool şi droguri. Acest tânăr reuşeşte să aducă în prim-plan mesaje care impresionează chiar şi persoanele care nu au nicio treabă cu hip-hop-ul. După cum a spus şi Andra, poate fi considerat fără nicio exagerare un Eminem (sau măcar un viitor Eminem) al României, deoarece – ca şi rapper-ul american – transpune încercările grele la care a fost supus într-un mesaj adeziv, sensibil şi serios, din care avem ce învăţa cu toţii. Mai întâi, prin piesa compusă pentru preselecţie a adus în atenţia publicului bucuria de a fi român, pe care mulţi au pierdut-o de mult. A pus în evidenţă valorile naţionale, contrar curentelor actuale înclinate spre critică, satiră şi ironie şi ne-a ajutat să ne regăsim în noţiunea de “români”. Apoi, prin intermediul experienţei sale de viaţă ne-a făcut să înţelegem importanţa părinţilor în viaţa noastră. Cine ar putea mai bine să ilustreze acest lucru decât cineva care nu a avut alături o mamă şi un tată? Eu, personal, îl văd (şi îl doresc) câştigător. Merită din plin!

Va urma un review puternic al finalei.

Frica

Fumam un Winston roşu, lung, şi mă gândeam care ar putea fi cel mai oribil sentiment pe care l-ar putea simţi o fiinţă umană şi m-a lovit momentul de filozofie (da, ma, e corect scris şi aşa.).

Care e concluzia la care am ajuns? Frica. Frica e cea mai nasoală chestie. Frica ne opreşte de la a face ceea ce ne-am dori să facem, de la a zice lucrurile pe care ar trebui să le zicem şi de la a obţine ceea ce dorim să obţinem. Fie că este vorba despre frica de o anumită situaţie sau de respingere, ea are puterea de a ne face să ne simţim tot mai mici, de a ne rupe în bucăţi şi de a ne da foc uitându-se la noi şi râzând în hohote.

Viaţa nu ne dă decât o singură şansă, iar frica ne-o ucide înainte de a ne da seama ce ne-a lovit. Tocmai de aceea nu trebuie sa ne temem. Nu trebuie să ne lăsăm prinşi în acest nisip mişcător din care, odată ce ai intrat, nu mai poţi ieşi, care ne trage în jos şi ne sufocă în regret cu fiecare clipă ce trece. Problema e că totul ni se pare un film, unul în care dacă ratăm o ocazie nu e nicio problemă pentru că ştim că finalul lui e fericit. Ei bine nu e aşa. Frica poate schimba finalul acestui film, se poate juca cu scenariul lui aşa cum vrea ea şi ne poate face să nu ne mai recunoaştem nici rolurile pe care trebuie să le jucăm. Hai să ne creem propriile scenarii. Să ne scriem singuri replicile. Să decidem singuri dacă finalul va fi cel pe care ni-l dorim sau cel pe care ni-l inspiră frica. Să nu ne mai temem de reacţia celor din jur şi să devenim personajele din sufletul nostru. Să nu ne mai temem de realitate, ci să o modelăm aşa cum vrem.

Data viitoare când o vezi pe tipa aia de care îţi place de când aveai un metru şi un scuipat, nu-i mai spune un simplu “Bună!” amical, nu mai discutaţi banalităţi. Invit-o în oraş şi spune-i exact ce simţi. Chiar dacă te refuză, te vei simţi mai bine ştiind că ai învins frica. Data viitoare când vezi o insectă mare care înainte te speria de moarte, nu mai fugi în altă cameră. Pune mâna pe ceva şi fă-o una cu peretele. Data viitoare când cineva îţi spune că nu poţi face ceva, nu te mai teme că acea persoană ar putea avea dreptate. Încearcă tot ceea ce îţi stă în putinţă pentru a-ţi demonstra că nu eşti slab. Data viitoare când îţi e frică să faci orice altceva îţi trece prin cap, nu te mai gândi la eşec. Chiar dacă el vine, măcar ştii că ai încercat. Măcar ştii că ai facut totul pentru a schimba ceva.

Pas cu pas, victorie cu victorie, schimbare cu schimbare, războiul cu teama poate fi câştigat. La capătul drumului veţi vedea că am avut dreptate. Stay strong!

SEX!

Era un subiect la care trebuia să se ajungă pâna la urmă. Chiar sunt surprins că nu am un post cu acest nume in mai bine de 1 an de blogging. În fine. Nu suntem la ora de educație sexuala, ci la aia de critică și aberat. Tocmai de aceea, nu vă așteptați să inițiez o discuție aprinsă despre lubrifiant, prezervative, anal, oral, 69, muie etc. Azi ne legăm de modul cum e privit sexul în societate.

De departe cel mai deranjant lucru, atunci când vine vorba de sex, este tendința generală de a deosebi bărbații de femei atunci când ne referim la numărul partenerilor sexuali. Să exemplific: un tip șmecher se duce la prietenii lui și spune „am făcut sex cu 30 de femei în ultimul an!”. Care este reacția lor? Șoc mai întâi, urmat apoi de admirație și eventual frustrare. Sentimentul general rămâne totuși admirația. (Și pe bună dreptate!) De cealaltă parte, o tipă se duce la prietenele ei și spune „am făcut sex cu 30 de bărbați în ultimul an!”, iar ele au o reacție ce se poate sumariza într-o singură replica de ironie: „și le-ai supt pula la toți?”. Așadar, un tip care face sex cu 30 de femei e șmecher, demn de admirație, iar o tipă care face sex cu 30 de tipi nu. Hmm… Aiurea rău.

Bineînțeles, avem cu toții tendința de a compara femeile cu ceva fragil, pur, etc. dar până la urmă suntem mamifere, oameni buni! Wake up! Ne place sexul în mod egal. E ceva de la natură. Se asigură continuitatea speciei! Dacă băieților le place să se fută ca iepurii și le este și permis, de ce cu femeile e diferit? Până la urmă e sex, nu lansare de rachete! Ceea ce vreau eu sa zic aici, probabil unii ați înțeles alții nu, e că sexul e megahiperultrasupersupra-estimat! Da, poate depinde și de sentimente și e un mod bun de a împlini o relație bazată pe iubire și încredere, dar pe lângă asta reprezintă plăcere! Dacă nu ai o relație de-asta bazata pe iubire și încredere, asta înseamna în mod implicit că nu trebuie sa te bucuri de sex sau ce?

Oricum toate faceți sex în draci și nu recunoașteți. Câtă ipocrizie…

PS: Acest post se referă strict la femeile care fac sex de plăcere cu cine au chef. Acest post nu susține sau recomandă sexul pe bani, sexul din obligație sau sexul cu toți ratații nespălați. Cele care fac așa ceva sunt niște curve, respectiv niște instrumente, și pot fi considerate cu maximă convingere proaste. De asemenea, acest post se referă strict la bărbații care fac sex de plăcere cu femeile cărora le place să faca sex din plăcere. Bărbații care fac sex din plăcere și plătesc pentru asta, cei care fac sex doar pentru că așa fac și prietenii lor și nu vor să fie bănuiți de pulă mică când ei de fapt sunt doar gay, cei care au o listă cu toate partenerele de sex de la 12 ani până în prezent sau cei care fac sex din disperare cu toate balenele sunt și ei perfect acuzabili de același lucru pe care le-am acuzat pe stimabile.

PPS: Protejați-vă. :)

Gânduri…

Da, am făcut şi eu greşelile mele. O să mai fac. Până la urmă sunt om. M-am scos din o mulţime de căcaturi. Nu mă mândresc cu asta. N-o să mă mândresc niciodată. Niciodată nu am nimerit alegerea cea mai bună din prima încercare. N-o să fiu niciodată în toate aspectele mele ca persoană aşa cum vor ceilalţi. M-am născut diferit, dar asta nu e anormal. Toţi suntem diferiţi. Asta ne face oameni.

Nu am nevoie de un psiholog. Nu am nevoie de cineva să îmi spună ce trebuie să fac. O să îmi urmez drumul meu cu bune şi cu rele aşa cum am făcut mereu. N-o să îmi pese niciodată de  oameni. Încă sunt aici, nu? Asta înseamnă că nu am făcut niciodată o greşeală atât de mare. Asta înseamnă că orice tâmpenie aş fi făcut în viaţă, fiecare m-a învăţat ceva, fiecare m-a făcut un om mai bun, mai îneţelgător, mai cald. N-o să schimb niciodată asta la mine.

ŞI orice ar fi, am învăţat că sunt perfect. Am învăţat că fiecare e perfect în felul lui de a fi. Că stăm pe canapea la filme, că învăţăm, că bem ultimii bani în oraş, că chiulim, că stăm la şcoală, că ascultăm muzică – orice am face, suntem pe calea cea bună, pe calea ce ne-a fost dată să o urmăm. Fiecare experienţă, fie ea plăcută sau nu, ne învaţă ceva legat de viaţă. Treaba noastră nu e să încercăm să schimbăm ceea ce suntem sau ce trăim, ci să preţuim fiecare clipă la adevărata ei valoare, să preţuim fiecare lucru care ne iese în cale pentru că nu ne vom reîntâlni cu el. Nimic nu se repetă în viaţă. Poate că sunt doar un puşti, poate că am doar 17 ani, poate că încă nu pot nici măcar să conduc o maşină sau să-mi cumpăr o revistă deocheată, poate n-am cea mai reuşită viaţă, dar ştiu despre ce vorbesc. Am fost sus, dar am fost şi acolo jos unde tot ceea ce mai poţi simţi este ţărâna, durerea, cioburile, unde nimeni nu şi-ar dori să ajungă. Nu încerc să par interesant sau filozof, încerc doar să vă fac să înţelegeţi că trebuie să ne mulţumim cu ce avem, să preţuim şi să ne bucurăm de fiecare moment. Pentru asta nu avem nevoie de vreo confirmare economico-sociala, ci doar de lumina din sufletele noatre. O avem toţi, doar că mulţi nu înţeleg acest lucru.

Be happy!